Keanu Reeves (John Wick) revine ca asasinul indestructibil într-o continuare care confundă mai mult cu mai bine la o durată de răbdare de aproape trei ore.
La finalul celui de-al patrulea film care îi poartă numele, asasinul indestructibil John Wick (Keanu Reeves) cade pe scări. Mai precis, este aruncat de un inamic pe cele 222 de trepte ale celebrei Rue Foyatier din Paris, în drumul său spre confruntarea finală de la Bazilica Sacré-Coeur. El coboară treptele într-un costum imaculat croit, parcurgând zbor după zbor precum un Slinky. În cele din urmă, ajunge la un palier, dar este aruncat din nou pe restul scărilor. Această scenă absurdă în care îl vedem rostogolindu-se pe poteca pe care tocmai a urcat se transformă într-o glumă neîntreruptă.
John Wick 4: O continuare plină de acțiune, dar prea lungă și lipsită de umor
Acest fragment nu este la fel de amuzant ca restul filmului John Wick: Capitolul 4, care durează două ore și 49 de minute, deși nu a fost intenționat să fie amuzant. În acest timp, eroul nostru ucigaș parcurge un drum sângeros de la New York la Osaka, Berlin și Paris. Scenele se succed una după alta, depășind punctul de redundanță, iar milioanele de ceremonii solemne și răsturnările de situație repetate aduc o monotonie plictisitoare, fără grația salvatoare a umorului.
Pasiunea lui John Wick pentru sine și fatalitatea acesteia au transformat franciza, cândva apreciată pentru subtilitatea și ferocitatea sa, într-un marș al morții previzibil și monoton. Roger Ebert a afirmat că nu există filme bune prea lungi, deoarece o poveste bine spusă durează cât este necesar. Cu toate acestea, în ultima sa apariție, John Wick: Capitolul 4 se complac cu excesul și regizorul Chad Stahelski lipsește instinctul showman-ului de a construi și de a plăti pentru a crea un film memorabil.
În narațiunea înfundată în căutări secundare, ca și în secvențele de luptă virtuozice care depășesc cu mult binevenirea lor, un spectator începe să simtă diferența dintre maximalism și pur și simplu să aibă o mulțime de lucruri, undeva în jurul orei a treia și mai ales în fesele noastre. La fel ca asul gun-fu Wick, echipa lui Stahelski a continuat să tragă și să tragă și să tragă, prea prinși în acțiune ca să se oprească și să se gândească la ce servește totul.
John Wick 4: O poveste simplă, dar și complicată
Această alungire inutilă dezamăgește, mai ales pentru că complotul în cauză poate fi descris într-o singură propoziție: vânat de fosta sa breaslă de asasini, Wick trebuie să-și curețe numele învingându-l pe noul șef Marquis (Bill Skarsgard, ale cărui buze pline și lingura de argint literală în gură îl fac să pară obiectul urii epuizat, privilegiat) într-un duel.
Ar trebui să fie destul de simplu, dacă nu ar fi pentru arcanii care construiesc lumea în care se desfășoară acțiunea. Scriitorii acestui serial au decis că publicul lor nu se poate sătura de acțiune și astfel suntem forțați să parcurgem aproximativ o oră de film înainte ca un aliat să-i informeze pe J-Dubs că această carte de ieșire fără executare chiar există, cu excepția faptului că nu își poate depune oficial provocarea la marchiz până când lupul singuratic, Wick, își jură loialitatea uneia dintre celelalte celule ale breslei recunoscute oficial. Și nu poate face asta până când nu îndepărtează un mafiot local rotund (marele Scott Adkins, agil chiar și într-un costum gras de calitate Norbit) pentru a câștiga favorurile celorlalți membri. Și tot așa, într-un lanț nesfârșit de evenimente.
Un spectacol de acțiune și dans, cu John Wick în rolul principal
În cazul în care vehiculele lui Wick urmează aceeași schemă ca și muzicalele, cu schimburile de focuri luând locul numerelor de cântece și dansului, scenariul nu trebuie să facă mult mai mult decât să introducă personajele de la un spectacol la altul. Și fiecare piesă de set are un truc amuzant; o armată de tipi în costume antiglonț trebuie trimisă cu lovituri în cap, un mercenar orb (Donnie Yen) își învinge inamicii folosind senzori de sunet, o fotografie aeriană îl urmărește pe Wick într-o mașină cu un aruncător de flăcări.
Cu toate acestea, legendarul unitate Eliberată din spatele extravaganțelor MGM Epoca de Aur a înțeles că primești doar o singură suită fantastică de balet de vis în mai multe părți și că marea ta finală – în acest caz, o confruntare corp la corp în sensul giratoriu din jurul Arcului de Triumf care joacă ca un joc pe viață și pe moarte al lui Frogger – ar trebui să vină la sfârșit. Ca un actor care a devenit regizor și care își dă frâu liber distribuției sale pentru a crea peisajele pe care și le-a dorit întotdeauna, afecțiunea evidentă și adesea captivantă a fostului cascador Stahelski pentru colegii săi profesioniști îl învinge în bătălii impresionante, deși acestea sunt îngreunate de două sau trei momente nefericite.
John Wick 4 – Când acțiunea fără rost devine regula în Hollywood
A existat o vreme în care un șef de studio cu minte economică ar fi eliminat cu forța urmărirea fără rost din Orientul Mijlociu, interludiul de învârtire a roților din Germania sau ambiguul moral Tracker (Shamier Anderson) pe care scenariștii Shay Hatten și Michael Finch îl pot scrie. Indiferent de motiv – poate din cauza derulării nesfârșite a conținutului în flux care reorientează conceptul nostru de timp – Hollywood a făcut pace cu blockbuster-ul de trei ore și se așteaptă ca publicul să facă același lucru. Cea mai fidelă facțiune a fandomului Wick va fi, fără îndoială, încântată să-și vadă credința că nu poți avea prea multe lucruri bune puse în practică. Cei care au apreciat originalul pentru agilitatea sa brutală și nervoasă mai au un alt lucru: un film gargantuesc, greoi și năucitor dispus să omoare totul, cu excepția dragilor săi.
Articol recomandat: Cum să aveți grijă de anvelope în 6 pași simpli și utili
